Sper că mă vezi

Primesc apeluri pierdute de la tatăl și fratele meu. Mă gândesc să-i sun în pauza de masă, după ce termin cu sesiunea de trening. Peste scurt timp văd mesajul: ‘Sună-mă urgent’. Mă uit la ceas. Încă jumătate de oră și îi sun. Continui cu treningul. Totuși, un gând mi se strecoară în minte și nu mă lasă.

Inițiez apelul.

Sunetele trec, tata răspunde la apel. Mă salută într-un ton jos, abia auzibil. ‘Ți-a spus Dumitru’? O briză de gheață se prelinge din inimă, prin artere, vene, prin toate capilarele corpului. Timpul încetinește, se oprește.

Sufletul îngheață, inima se rupe trosnind într-o lovitură violentă.

...

Mă cuprinde frigul. Rece, întunecat și uscat ca o noapte în deșert.

Pe ceas, secundele, minutele, orele curg uniform, la distanțe egale una de alta. Dar nu în viață. Timpul se scurge tot mai încet. O secundă, după care mai vine una, după care mai vine una - vin și se duc negrăbindu-se. Inspir, expir. Inspir, expir. Inspir, expir...

Urmăresc cum aerul intră în cicloane prin căile aeriene în plămâni, și cum își recapătă libertatea. Zgomotul făcut de mișcarea aerului, de plămânii care se dilată și se contractă. Fumul intră în plămâni și iese. Particulele minuscule se ciocnesc de trahee, pentru a ajunge în capilarele de pe plămâni, unde fac atent tranzacția. Lasă nicotina să-și continue călătoria spre creier, își iau rămas bun și ies. Se desprind de mine și devin vânt. Se strecoară printre frunze, foșnind ușor și continuă disipându-se mai departe, în depărtare, în zare, în uitare.  Ochii se închid încet, se închid. Gânduri trec cu viteză prin minte, ca o ciorbă amorfă de fotografii animate.  A mai trecut o secundă, vine următoarea. Fiecare foșnet, fiecare râs, fiecare sunet de mașină de undeva, din depărtare - parcă din altă lume - se aunde clar, distinct și încet.

Emoțiile de disipează, alunecă ca apa dintr-un vas răsturnat, lăsând pustietate. Fără emoții, corpul, sufletul rămân înțepenite, amorțite. Până și gândurile se opresc în loc. Ochii privesc în gol, mâna aduce automat țigara la gură, scutură scrumul, se lasă în jos. Mintea conștientizează pur intelectual, absolut detașat, frumusețea cerului și lumina caldă a soarelui. Serenitatea cerului. Lumea de sus.  Într-un mod la fel de detașat și lipsit de emoție se scurge o rugăciune pe buze.

Dintr-o dată parcă mă trezesc. Mintea conștientizează trecerea timpului, faptul că țigara s-a stins, că este frig. Rațiunea iese din letargie, și începe ca o mașinărie să proceseze posibilități, planuri, nevoi, moduri de acțiune. Trivialitatea, ridiculitatea cotidianului. Mintea intră ca și cum într-o stare defensivă în care se apără prin a evita orice gând dureros. Pe moment, asta mă face să mă simt mai bine. Totuși, dintr-un capăt al minții se strecoară un gând înțepător. Cum pot să mă gândesc la asemenea lucruri triviale - când mama tocmai a murit?

În fața oglinzii, mă auto-urmăresc. Ochii mișcandu-se. Mâinile ascultă comenzile primite de la creier și docil execută fiecare ordin. Urmăresc cum viața pulsează în propriu-mi corp. Viață. Mă gândesc la cum arată mama. Tata îmi zice că a fost dusă la morgă, pentru că înmormântarea va fi abia sâmbătă, din cauza sărbătorilor pe calendar iulian. A fost dusă acolo, în frig și întuneric.

Acolo? De fapt, probabil - sigur - nici nu a fost dusă acolo. Ea nici nu mai era în cameră când a fost descoperită. Și nici altundeva în lumea aceasta. - Ci undeva în dimensiunea eternului.

De oriunde ești, sper că mă vezi. Și că mă auzi când îți spun ce nu ți-am mai spus de când eram mic copil.

Te iubesc.